Torment (Lauren Kate) – primul fragment

Torment de Lauren Kate

– în curând la Litera –

Daniel îşi întoarse privirea de la golf. Ochii îi erau la fel de înnegurati ca ceaţa deasă ce învăluia plaja Sausalito, la fel ca apa agitată ce lovea nispul de sub picioarele lui.  Nu mai era nici urmă de violet în ochii lui; simţea asta.  Ea era prea departe.

Se pregăti pentru a  înfrunta vântul usturător ce bătea dinspre mare. Dar în timp ce îşi trăgea jacheta groasă mai strâns pe lângă corp îşi dădu seama că e inutil. Vânătoarea îl lăsase întotdeauna  rece.  Un singur lucru putea să-l mai încălzească azi, dar ea era departe.  Îi lipsea felul în care creștetul ei era locul perfect de odihnă pentru buzele lui. Îşi imagina cum corpul ei umplea  cercul gol făcut de braţele lui,  cum se apleca să-i sărute gâtul.  Dar era mai bine că Luce nu era aici. S-ar fi îngrozit de ce-ar fi văzut. În spatele lui, scâncetele  leilor de mare  adunaţi în cete de-a lungul ţărmului de sud al Insulei Angel erau ecoul felului în care se simţea el: groaznic de singur, fără nimeni care să-l audă.

Nimeni în afară de Cam.

Cam era ghemuit  în faţa lui Daniel legând o ancoră ruginită în jurul siluetei umflate şi ude de la picioarele lor.  Chiar şi când făcea ceva atat de sinistru, Cam arăta bine.  Ochii săi verzi aveau o scânteie în ei, iar părul său negru era tuns scurt. Era armistiţiu: asta aducea întotdeauna  o lumină aparte pe faţa îngerilor, o strălucire mai puternică în părul lor, o cizelare mai pronunţată  corpurilor lor  musculose, perfecte.  Zilele de armistiţiu erau pentru îngeri ce sunt vacanţele pentru oameni.  Astfel încât, deşi pe Daniel îl durea pe dinăuntru  de fiecare dată când era obligat să pună capăt vieţii unui muritor, pe dinafară părea ca un tip care tocmai se întorcea dintr-o vancanţă în Hawaii: relaxat, odihnit , bronzat. Strângând mai bine unul dintre nodurile  complicate pe care le făcuse, Cam zise:

-Tipic pentru Daniel.  Întotdeauna se dă în lături şi mă lasă pe mine să fac toată treaba murdară.

-Despre ce vorbeşti? Eu l-am terminat. Daniel se uită în jos la bărbatul mort, la părul grizonat, aspru, ce-i acoperea fruntea palidă, la mâinile butucănoase, la şoşonii ieftini, de cauciuc , la dunga de un roşu întunecat de pe piept. Îl făcu să-i fie iarăşi frig.  Dacă n-ar fi fost nevoie să ucidă pentru ca Luce să fie în siguranţă, pentru a o salva, Daniel  n-ar mai fi pus  niciodată mâna pe o armă. N-ar mai fi luptat în nici o bătalie. Şi ceva în legătură cu uciderea acestui om nu era tocmai în regulă. De fapt, Daniel  avea o senzaţie vagă, neplăcută că ceva nu era deloc în regulă.

-Să-i anihilăm este partea cea mai distractivă. Cam încercui frânghia în jurul pieptului bărbatului şi o strânse bine sub braţe.

-Partea neplăcută este să-i aruncăm în mare.

Daniel încă mai ţinea strâns în mână creanga însângerată.  Cam se amuzase de alegerea făcută,  dar lui Daniel nu-i păsa ce trebuia să folosească.  Putea să ucidă folosind orice.

-Grăbeşte-te! îi spuse ursuz; i se făcea rău văzând  cum lui Cam îi făcea plăcere să ucidă oameni.

-Pierzi timpul. Mareea se retrage.

-Şi dacă nu facem cum spun eu,  fluxul  de mâine îl va aduce pe Ucigaş înapoi la mal.  Eşti prea impulsiv, Daniel, întotdeauna ai fost. Te gândeşti vreodată în perspectivă?

Daniel îşi încrucișă braţele şi privi  la crestele înspumate ale valurilor. Un catamaran turistic de la debarcaderul din San Francisco  aluneca pe valuri în direcţia lor.  Altădată vederea unei bărci  i-ar fi adus un noian de amintiri.  Mii de călătorii pline de fericire pe care le făcuse cu Luce de-a lungul şi de-a latul  a o mie de mări şi o mie de vieţi. Dar acum –  acum că ea putea să moară şi să nu se mai întoarcă, în această viaţă în care totul era diferit  şi nu mai existau ale reîncarnări – Daniel era întotdeauna extrem de conştient de cât de goală era memoria ei.  Asta era ultima şansă.  Pentru amândoi. Ultima şansă pentru toţi.  Aşa că ceea ce conta era memoria lui Luce şi nu a lui Daniel şi erau atâtea adevăruri şocante ce trebuiau aduse la lumină cu blândeţe  dacă vroia ca ea să trăiască.  Gândul la ce va trebui ea să afle îl făcu să se încordeze cu toată fiinţa.

Dacă Cam credea că Daniel nu se gândea în perspectivă, greşea.

-Ştii că dacă eu mai sunt încă aici, este dintr-un singur motiv, spuse Daniel.

-Trebuie să vorbim despre ea.